Dreapta.net

Declaratia de la Timisoara - un apel la constiinta crestina

Thu, 26 Aug 2010 09:10:04 GMT

Societatea umana a trecut, în epoca moderna, prin schimbari majore în plan politic, social, cultural si economic.

Aceste transformari, care au cunoscut un ritm accelerat în secolul XX si care continua în secolul XXI, au condus societatea umana spre mai bine. Viata comunitatilor si a indivizilor a fost în general îmbunatatita. Au fost eliminate, în multe parti ale lumii, nedreptati si inechitati profunde, prin asigurarea unor drepturi fundamentale si prin salturi calitative ale vietii.

În acelasi timp însa, acest context a adus cu sine coagularea unor curente care submineaza valori fundamentale ale societatii umane. Secularismul agresiv, tendinte radicale de redefinire a familiei, marginalizarea valorilor moral-crestine sunt o realitate manifesta.

Societatea româneasca nu a ramas izolata de aceste evolutii. Iesita dintr-o lunga perioada totalitara, România si locuitorii sai înca lupta pentru re-gasirea de sine, pentru redescoperirea acelor valori comune, care fac parte din tesatura sa intima.

Din aceasta identitate comuna face parte, la loc de frunte, credinta crestina, împartasita de un procent covârsitor dintre cetatenii României, întretesuta în ethosul nostru national si care influenteaza manifestarile sociale, culturale si politice ale românilor, fiind reperul la care ne raportam ca la un standard comun, atemporal si absolut.

Totusi, în contextul transformarilor social-politice ale secolului XXI, s-a creat potentialul pentru un conflict incipient între valorile moralei crestine si „noile valori” seculare, în esenta anti-crestine, promovate la nivel international, în special în cadrul Uniunii Europene.

Putem constata ca acest conflict este deja manifest în unele state membre ale UE. Asistam, în ultima vreme, la tot mai multe cazuri în care crestinii sunt adusi în fata Justitiei ca învinuiti datorita credintei lor, suferind o forma de pedeapsa pentru ca valorile lor crestine exprimate încalca noi legi sau noi „drepturi ale omului”, în marea lor majoritate iluzorii, contrare ratiunii si binelui autentic al omului. Aceasta evolutie nefericita creeaza o presiune asupra crestinilor, pentru a-si cenzura sau chiar abandona credinta si valorile, pentru a nu se face pasibili de încalcarea unor norme ale statului sau vietii publice. Nu putini crestini vad în aceasta situatie o întoarcere la perioadele istorice în care crestinii erau prigoniti pentru credinta lor.

Având în vedere cele de mai sus, subsemnatii, crestini care urmam învatatura Sfintei Scripturi, a Sfintilor Apostoli ai Domnului si Mântuitorului Iisus Hristos si a celor ce le-au urmat lor si care ne-au învatat calea mântuirii, lasând deoparte disputele teologice, marturisim valorile crestine comune insuflate de Sfântul Duh si afirmam cu tarie cele ce urmeaza:

a. Iisus Hristos este acelasi, ieri si azi si în veci (Evrei 13:8). Credinta crestina pe care o marturisim este deasupra transformarilor sociale vremelnice ori a spiritului unei epoci sau al alteia.

b. Aceasta credinta ne determina viata si actiunile de zi cu zi, în tot locul si în tot ceasul. Ea nu poate fi tinuta ascunsa; nu putem fi crestini numai acasa sau doar la biserica.

c. Potrivit Sfintei Scripturi, întelegem sa ne facem datoria de cetateni si sa dam Cezarului – conducerii legitime a Statului – ceea ce se cuvine si sa ne supunem autoritatilor si legilor, în masura în care acestea nu contravin constiintei si valorilor noastre crestine.

d. Familia întemeiata pe casatoria între un barbat si o femeie este o institutie fundamentala a societatii, creata de Dumnezeu si expresie a complementaritatii naturale dintre barbat si femeie, a dragostei si respectului reciproce.

e. În calitate de parinti crestini, avem fata de copiii nostri datoria sa îi crestem si sa-i educam în spiritul ascultarii de Dumnezeu. Suntem îngrijorati de manifestarile imorale, permise sau chiar promovate în numele drepturilor omului si al unei tolerante fara discernamânt.

f. Drepturile parintilor sunt drepturi fundamentale, între ele primordial fiind dreptul parintilor de a dispune de educatia civica, morala si religioasa a copiilor lor.

g. Fiecare copil are dreptul sa fie nascut si crescut într-o familie care se constituie dintr-un barbat si o femeie.

h. Dreptul la viata, începând cu momentul conceperii si pâna la moartea naturala, este un drept fundamental al tuturor fiintelor umane.

i. Libertatea religioasa si libertatea de constiinta sunt drepturi fundamentale si istorice.

j. Demnitatea umana este intrinseca fiecarei fiinte umane, creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si este deasupra oricarei autoritati lumesti.

k. În participarea noastra la viata cetatii si viata politica, sprijinim si conlucram cu acei factori care adera la valorile în care credem. Oricare ales sau reprezentant trebuie sa îi reprezinte pe cei ce-l voteaza si sa afirme valorile lor.

În încheiere, chemam Statul Român si reprezentantii sai sa respecte si sa reflecte, în formularea legilor si politicilor publice, valorile si traditiile sociale si culturale, de inspiratie crestina, ale poporului român, pentru a nu se ajunge la conflicte - de constiinta sau manifeste - între cetatean si autoritatea din care izvorasc aceste legi.

Cei care doresc sa semneze Delaratia de la Timisoara o pot face la: http://www.alianta-familiilor.ro/decl_timisoara.php
Important: semnarea Declaratiei se face in doua etape. Bifati linkul si semnati Declaratia. Apoi veti primi un mesaj care va va cere sa confirmati semnatura apasind pe un link de confirmare. Fara confirmarea semnaturii, numele si semnatura d-tra nu vor apare in lista semnatarilor.

Ce este Declaratia de la Timisoara?
Declaratia de la Timisoara isi are originea in dezbaterile participantilor la conferinta anuala AFR tinuta pe 20 martie la Centrul Areopagus din Timisoara. S-a discutat faptul ca in alte tari crestinii iau pozitii publice privind valorile crestine si le afirma relevanta in viata sociala si publica. Am observat tendinte in Romania, dar mai ales in Uniunea Europeana, unde valorile crestine si traditionale, valorile familiei, si in general moralitatea si decenta sunt marginalizate in numele si in favoarea unui secularism fundamentalist tot mai ingust la minte si agresiv. Noua nu ne este rusine de valorile crestine. Nu ne este rusine sa le traim, sa ne ghidam viata dupa ele, sa le profesam in spatiul public, si sa le promovam. Si nici nu suntem timizi in dezaprobarea actiunilor si pozitiilor anticrestine si imorale ale celor care promoveaza valorile mortii. In consecinta ne-am gindit ca e potrivit ca noi, participantii la conferinta, sa lansam acest document extraordinar, un apel la constiinta crestina, in care sa identificam pilonii fundamentali ai societatii pe care ne-o dorim si in care dorim sa ne crestem copiii. Acesti piloni au asigurat supravietuirea societatii si civilizatiei si dorim sa continuie sa asigure fericirea si supravietuirea generatiilor viitoare.

Nu suntem singuri
Nu suntem singurii, nici primii crestini care sa fi initiat o Declaratie de acest gen. Au inceput crestinii americani in noiembrie 2009 cind au lansat Declaratia de la Manhattan (The Manhattan Declaration). A fost redactata de personalitati intelectuale proeminente americane provenite din toate grupurile crestine majore: ortodoxe, catolice si protestante. Pina in prezent Declaratia Manhattan a fost semnata de peste 467.000 de persoane. In ianuarie am facut-o cunoscuta in Romania si multi dintre voi ati semnat-o.

In aprilie crestinii englezi au demarat Declaratia de la Westminster (The Westminster Declaration) care pina acuma a fost semnata de aproape 70.000 de persoane. Acum citeva luni am promovat-o in Romania si multi dintre voi ati semnat-o.

In iulie crestinii australieni au lansat Declaratia de la Canberra (The Canberra Declaration) care pina acuma a fost semnata de peste 10.000 de persoane. Acum citeva saptamini am promovat-o in Romania si multi dintre voi ati semnat-o.

Iar acum ne-a venit rindul si noua, celor din Romania. Suntem incredintati, din ceea ce cunoastem, ca suntem prima tara, in afara tarilor anglo-saxone, care a lansat o astfel de Declaratie.

Declaratia de la Timisoara enumera aceleasi idei si principii majore pe care si celelalte Declaratii le enunta: (1) primordialitatea si relevanta valorile de inspiratie crestina in societatea civila; (2) sanctitatea casatoriei si a familiei; (3) sanctitatea vietii din momentul conceptiei pina la moartea naturala; (4) sanctitatea demnitatii umane; si (5) libertatea religioasa si de constiinta. Aceste principii nu se negociaza. Nu le vom ascunde si nici nu vom ingadui nimanui sa le marginalizeze sau sa le trivializeze.

Declaratia deasemenea afirma ca noi, crestinii din Romania, pe linga loialitatea noastra fata de Dumnezeu, suntem in acelasi timp si cetateni fideli ai societatii civile si ne angajam sa ne exercitam drepturile fundamentale pentru a directiona tara in care traim si ne crestem familiile spre pretuirea nu distrugerea valorilor si libertatilor noastre fundamentale. Intelegem ca trebuie sa dam Cezarului ce este al Cezarului, dar Cezarul trebuie sa inteleaga ca nu poate primi din partea noastra, si nici nu ne poate interzice, ceea ce trebuie sa dam lui Dumnezeu.

Cine sunt autorii Declaratiei de la Timisoara?
In redactarea Declaratiei de la Timisoara s-au implicat personalitati laice si intelectuali crestini din toate grupurile religioase majore din Romania. Redactarea a luat mult timp tocmai pentru a fi sensitivi si a include toate sugestiile si opiniile care ne-au fost sugerate pe parcursul mai multor luni de zile. Folosim din nou aceasta ocazie pentru a ne exprima multumirea fata de toti care s-au implicat, cu rabdare si minutiozitate, in redactarea Declaratiei.

De ce sa semnez?
Unii poate se vor intreba, de ce sa semnez? Motivele pentru care fiecare crestin roman trebuie sa semneze aceasta Declaratie sunt multe. Si toate evidente.

In primul rind pentru ca, asa cum am afirmat cu citeva saptamini in urma, cine nu isi afirma valorile le pierde. Grupurile seculare in restul Europei isi afirma cu agresivitate valorile, numindu-le “valorile europene,” in timp ce pe ale noastre le marginalizeaza. Rapoartele, rezolutiile si directivele care s-au emis in doar ultimii ani in Parlamentul Europei, Consiliul Europei si in alte forumuri europene si internationale reflecta aceasta tendinta. Glasul crestinilor trebuie sa fie auzit in cetate, adica in locul in care locuiesc si isi cresc familiile, asa dupa cum glasul celor care promoveaza “valorile mortii” este auzit si luat in seama.

In al doilea rind prin adeziunea la aceasta Declaratie afirmi ca apartii unei comunitati virtuale cu ale carei valori si scopuri te identifici.

In al treilea rind e important sa lasam in urma acest document ca si o mostenire spirituala colectiva pentru copiii nostri. Cind ei vor ajunge la virsta discernamintului isi vor da seama ca Dumnezeu i-a binecuvintat cu parinti intelepti care au avut curajul sa se impotriveasca raului atunci cind raul a cautat sa le intunece calea.

In al patrulea rind prin semnatura ta dai de inteles ca nu accepti ca libertatile si valorile noastre fundamentale sa fie compromise.

In al cincilea rind prin semnatura ta reafirmi ca ne consideram o tara crestina. Ne mindrim cu rezultatele sondajelor de opinie care indica ca 99% dintre locuitorii Romaniei se declara crestini. E deci imperios sa unim vorba cu fapta, asa dupa cum ne invata Sfintii Apostoli.

In al saselea rind Declaratia da riposta dispretului cu care aderentii secularismului fundamentalist ne privesc, atit pe noi cit si valorile noastre. Ei numesc raul bine si binele rau. Casatoria un lucru demodat iar concubinajul un lucru “cool.” Avortul si distrugerea vietii un drept al omului, iar respectul pentru viata si demnitatea umana un lucru depasit. A venit vremea sa spunem si noi un NU raspicat.

Erdogan Magnificul (Florina B.)

Thu, 05 Aug 2010 00:53:25 GMT

În fond, toata presa, mediul academic, legislatia aberanta, o multitudine de megapolitici sau microstrategii impuse societatii pe cai laturalnice, precum si o sumedenie de ONG-uri isterice si alti idioti utili, sunt în slujba unor fixatii ideologice anti-europene.

Dispretul fata de istoria si civilizatia europeana, ura pentru barbatul alb, toleranta dusa la masochism, obsesiile pacifiste, confuzia între patriotism si nationalism îi convin de minune lui Erdogan. Cum sa nu aiba un discurs pro-UE? Macar si numai pentru ca i-a oferit motivul de a pune pumnul în gura armatei.

Nu e de mirare ca, dupa rezultatele pe care le-a avut pâna acum apropierea Turciei de UE, se poate crede ca scopul a fost întarirea islamului si nu democratizarea.

??Florina B.

Ca majoritatea covârsitoare a dictatorilor contemporani, Regep Tayp Erdogan e un om simplu. S-a ridicat cu greu din saracie. A crescut într-o familie numeroasa, pe care a ajutat-o când era copil vânzând covrigi pe strada. A terminat un liceu de imami si a facut studii superioare cu mari sacrificii. Cunoaste din proprie experienta deznadejdile si umilintele amarâtilor si stie sa le vorbeasca pe limba lor. Si tot ca majoritatea covârsitoare a dictatorilor a învatat câteva lucruri despre democratie, destul cât sa mânuiasca limba de lemn, dar nu atât cât creada în valorile sale. În 1998 a fost condamnat la închisoare pentru incitare la ura religioasa pentru ca a recitat în public câteva versuri din poetul kemalist Ziya Gökalp: "Moscheile ne sunt baraci, cupolele casti, minaretele baionete si credinciosii soldati..." . De când a parasit forumul de la Davos trântind usa, este alintat pe site-urile radicalilor islamici cu titlul de Erdogan Magnificul.

Vizirii
Ca si Ahmadinejad, Erdogan e modest, harnic si scârbit, nu fara motiv, de Vest. Spre deosebire însa de dictatorul iranian care e un smecher brutal ce profita de un context favorabil, Erdogan e destul de întelept sa se înconjoare de consilieri remarcabili ca Ahmet Davutoglu si Karim Ibrahim. Ibrahim publica dizertatii despre întelepciunea islamica, maestrii sufiti, gândirea lui Mulla Sadra si alte teme cu parfum exotic care aburesc sfertodoctii lesinati dupa multiculturalism. Numele lui Davutoglu este legat de conceptul de neo-otomanism si de orientarea politicii externe a Turciei catre o diplomatie pragmatica, fara probleme cu vecinii.

Amândoi au niste cv-uri superbe si solide, le merge mintea, arata occidental, vorbesc bine, si încânta presa numai pentru ca îsi încep frazele cu platitudini de genul „Turcia este la rascruce de drumuri între Sud si Nord, Est si Vest...”. Daca mai continua cu alte câteva idei îngrijite si logice, atunci gata, si-au cucerit un loc cinstit nu numai între intelectuali, ci între vârfurile gânditorilor democratici actuali. Din pacate, totul e o scamatorie verbala. Teoria suna bine si practica e confuza, Vestului i se serveste un mesaj frumos împachetat, iar propriilor cetateni masurile practice (pumnul în gura presei, amenintari pentru kurzi, zeci de arestari între liderii militari, discriminarea populatiei nemusulmane, manipularea istoriei în legatura cu trecutul crestin al Asiei Mici si genocidul armenilor, etc.)

Ibrahim este mai filosofic, mai profund, mai reflexiv. Davutoglu ofera imaginea unui manager pragmatic (desi marota lui cu „risc zero cu vecinii” e o utopie). Primul relativizeaza valoarea gândirii europene, celalalt, sub pretextul ca e practic, justifica o interpretare elastica a angajamentelor unui membru NATO si candidat UE care se apropie de Siria, Iran si Hamas. Pâna la urma, concluzia amândurora e ca ce e bun exista deja si în Turcia, iar ce nu, sunt fite occidentale sau detalii neesentiale. Nu suntem departe de gândirea califului Omar care a poruncit distrugerea bibliotecii din Alexandria pentru ca, daca avea ceva bun era si în Coran, daca nu, era inutil. Pentru cine are rabdare sa citeasca scrierile celor doi, intrarea Turciei în Europa devine de fapt o lectie pe care o primim noi de la turci.

Postmodernismul fata cu (neo)otomanismul
Chiar daca e luat în sens peiorativ, neootomanismul nu poate aduce ceva bun. Otomanismul secolului XIX era o miscare legata de Revolutia Franceza, Rousseau si Montesquieu. Adeptii sai nu au ajuns niciodata la putere. Erdogan, Davutoglu si Ibrahim sunt la putere si nu facut pâna acum ce fac liderii reformatori. Neo-otomanismul lor are la îndemâna din ce în ce mai multa putere politica, destula putere militara si economica, duplicitatea discursului oriental, precum si limba de lemn a establishmentului occidental. Adica o mare cacealma.

Bruxelles-ul vede ca treaba nu merge, dar corectitudinea politica îl împiedica sa spuna pe sleau de ce. În fond, toata presa, mediul academic, legislatia aberanta, o multitudine de megapolitici sau microstrategii impuse societatii pe cai laturalnice, precum si o sumedenie de ONG-uri isterice si alti idioti utili, sunt în slujba unor fixatii ideologice anti-europene. Dispretul fata de istoria si civilizatia europeana, ura pentru barbatul alb, toleranta dusa la masochism, obsesiile pacifiste, confuzia între patriotism si nationalism îi convin de minune lui Erdogan. Cum sa nu aiba un discurs pro-UE? Macar si numai pentru ca i-a oferit motivul de a pune pumnul în gura armatei. Nu e de mirare ca, dupa rezultatele pe care le-a avut pâna acum apropierea Turciei de UE, se poate crede ca scopul a fost întarirea islamului si nu democratizarea.

E pacat ca David Cameron a ales un populism ieftin la Ankara. Pe lânga câteva adevaruri si complimente pe care e normal sa le spuna gazdei un prim ministru aflat în vizita oficiala, a strecurat câteva tromboane si a sugerat ca motivele reale de speranta pe care le ofera dinamismul demografic si economic pot sa compenseze deosebirile de obiective strategice care apar din ce în ce mai mari între Turcia si Occident. E adevarat ca turcii au fost purtati cu vorba si au primit mesaje necinstite de la eurocratie si ca, în fond, nici nu au nevoie de UE, dupa cum afirma Daniel Hannan. Nu cred însa ca se poate pune pe seama Europei cresterea radicalismului. Asteptarea nu înseamna numaidecât si atingerea compatibilitatii cu sistemul european.

Criza europeana si musulmana
Europa de azi nu convinge. Purtatorii sai de cuvânt (establishmentul UE, intelectualii si, din pacate, de multe ori, Biserica) nu sunt credibili moral, au o argumentatie intelectuala slaba si încâlcita, prefera cliseele si formulele magice în locul dezbaterii consistente. Sa ne amintim ca musulmanii nu s-au impus în trecut numai prin groaza pe care au semanat-o, ci si datorita coruptiei din lumea crestina. Multi oameni de rând au preferat islamul lipsei de moralitate a liderilor lor. Si astazi preotii sunt pacatosi si corupti, intelectualii se prostitueaza cu ideologii strâmbe, conducatorii politici sunt în cel mai bun caz prizonierii trepadusilor.

Situatia nu este critica din cauza lipsei de resurse a culturii iudeo-crestine, ci tocmai pentru ca nu se face apel la aceasta. Un intelectual cu sira spinarii nu ar putea fi tinut în sah de textele lui Davutoglu. Criza islamului este din ce în ce mai greu de ascuns sub pres. Cu toti banii care sunt în lumea musulmana, nivelul de educatie ramâne scazut, iar tehnica este accesibila numai printilor petrolului, militarilor si teroristilor. Marturiile celor care vad ca islamul nu raspunde întrebarilor omului devin din ce în ce mai frecvente si mai cunoscute (voi reveni asupra acestui subiect în alt articol). E nevoie de foarte multa garagata si violenta pentru ca atentia lumii sa fie distrasa de la inconsistenta doctrinara, atmosfera sociala si deseori familiala extrem de apasatoare si de la coruptia intrinseca a lumii islamice.

Pe termen lung, singura solutie ramâne cea propusa de Benedict al XVI-lea în septembrie 2006, la Regensburg, adica o dezbatere asupra celor doua culturi si religii, fara ocolisuri corecte politic. „O ratiune care este surda în fata dumnezeiescului si împinge religia în domeniul subculturilor este incapabila de dialogul culturilor”.

Din pacate, „istoria ne învata ca oamenii si natiunile se poarta întelept numai dupa ce au epuizat toate celelalte alternative” (Abba Eban). Asa ca trebuie sa ne asteptam la celelalte alternative: va continua apropierea Turciei de islamul radical, se vor prelungi discutiile sterile cu UE, se vor mai risipi bani publici si se va adânci drama celor care vor se elibereze de fundamentalismul islamic si dau de radicalismul secular.

Celalalt vulcan european - statul social (Victor Davis Hanson)

Sun, 27 Jun 2010 09:07:25 GMT

The Other European Volcano (NRO)

Cu cinci ani în urma, Uniunea Europeana se închipuia un soi de triumfalist sfârsit al istoriei. Socialismul democratic urma sa se raspândeasca în mod organic în est si sud, recivilizând vechiul Tratat de la Varsovia si Balcanii prin impunerea de drepturi din leagan pâna-n mormânt, sindicalism de stat si pacifism utopic. Nu e de mirare ca Turcia a implorat, umilindu-se adesea, sa-i fie permisa intrarea în aceasta uniune din ce în ce mai perfecta.

Aici (n.trad. - în SUA), progresistii ne-au predicat adesea ca aproape tot ce facea Europa era mai bine: transport public subventionat, studii universitare gratuite, concediu extins de maternitate, pensionare anticipata si diplomatia unei “puteri soft”. Intr-adevar, campania prezidentiala a lui Obama a fost în anumite aspecte un referendum mascat privind europenizarea. Iar odata ce a fost ales, deciziile presedintelui de a creste taxele, de a extinde administratia, de a expropia unele industrii private, de a creste exponential deficitele, de a subventiona ecologismul si de a-i pune pe inamici în balanta cu aliatii externi au reprezentat esenta unionismului european.

Putini au dorit sa auda atunci cand s-a atras atentia – cu mult inainte de tragedia greaca – ca în teme fundamentale precum demografia si imigratia, viitorul Uniunii Europene e sumbru. Ideea ca, in termeni istorici, socialismul, agnosticismul, pacifismul si hedonismul nu erau doar interrelationate ci si suicidale pentru civilizatie era considerata excentrica.

Mai mult, chiar in epoca socialismului zgomotos, notiunea de "clasa" a Vechii Europe a facut dificila asimilarea imigrantilor islamici. Spre deosebire de alti nou-veniti, nord-africanii si turcii si-au directionat resentimentele prin fundamentalismul religios. Ceva caracteristic gazdelor lor europene – pacifismul, perspectiva liberala în materie de sex, proclamatiile agnostice si ateiste - i-au infuriat pe musulmani cum nici Marele Satan nu a izbutit. Cu cât a incercat sa menajeze Islamul în afara granitelor dar si acasa, în relatie cu propria subclasa musulmana neadaptata, cu atât Europa liberala a fost dispretuita ca fiind slaba, decadenta si, cel mai grav, din ce in ce mai irelevanta.

CIteste si Uniunea Europeana: o coalitie a iresponsabilitatii (George F. Will)

Putini au dorit sa auda atunci cand s-a aratat ca, în termeni de putere militara traditionala, Europa era aproape fara aparare, incapabila sa se protejeze în fata agresiunii rusesti, Islamului radical sau a Iranului ce va deveni curând nuclear. Participarea ei reticenta la razboiul anti-taliban, salutata calduros de Washington, doar a facut mai clare toate acestea. Se pare ca tehnocratii de la Bruxelles considerau ca se terminase însasi epoca neanderthaliana a razboiului. Diplomati docti de la Haga si ONU aveau sa proclame “diferentele” care izvorasc fie din neintelegeri, fie din inechitati materiale ce puteau fi prevenite, în fata conceptului tucididean de onoare, teama si interes subiectiv, inerente conditiei umane si îndiguite de concepte "fosilizate" precum pregatirea militara si capacitate de disuasiune. Europenii considerau simplista, sau cel putin problematica, invocarea acestei pretentii in legatura cu reteaua de siguranta a NATO si bugetul apararii in SUA.(...)

Realitatile unei cresteri relativ modeste in ultimul deceniu in comparatie cu alte economii avansate, somajului ridicat si cronicizat in Europa, stagnarii productivitatii muncii, realitati produse de modelul socialist european, au fost intotdeauna minimalizate sau, cel putin, contrapuse “calitatii vietii”. Cui sa-i pese ca, în ultimul deceniu, majoritatea Europei înregistra doar 50 - 75 % din rata de crestere economica anuala a SUA, ca se zbatea cu o rata a somajului de 10% ori ca descuraja înfiintarea noilor companii când niciunde în lume nu se gasea o mai buna "calitate a vietii" ca în Europa?

De mirare la implozia greceasca nu este ca a venit atât de repede, ci mai degraba ca i-a luat atât de mult pâna sa apara, date fiind fenomenele paneuropene de iesire timpurie la pensie, scadere a populatiei, sectoarele publice balonate si militantismul sindical. Intr-un anumit sens, visul Uniunii Europene – un socialism democratic continental care sa ofere occidentalilor o antiteza la Statele Unite – este acum spulberat. Sa vedem motivele :

1. Expansiunea UE probabil ca s-a terminat. Ironia este ca cei care doresc sa devina membri, precum Turcia, vor fi poate usurati si nu invidiosi sau dezamagiti amarnic pentru ca sunt exclusi. In cel mai rau caz, Turcia poate sa-si aranjeze registrele contabile si sa-si devalorizeze moneda când vrea, fara creditori internationali care sa si aiba un control de facto asupra guvernului, ca în cazul Greciei. Nu vom auzi de decizii de extindere a UE în urmatorii ani. Mai degraba, vom auzi dezbateri despre retrageri voluntare sau fortate. In cel mai bun caz, întreaga schema nefunctionala va reveni la ideea originala a câtorva natiuni europene occidentale care sa accepte sa-si integreze lejer economiile, si sa adopte o politica externa comuna în cadrul NATO.

2. Asadar sistemul comunizant paneuropean se destrama. Izbitor în lupta greco-germana nu este ca niste creditori avari sunt înfuriati de datornicii risipitori, sau chiar invidiosi, clientul mai slab care îi poarta pica patronului puternic si dispretuitor, ci cât de repede amintirile anului 1939 se agita de-a lungul continentului în timp ce pojghita subtire a fratiei socialiste europene este sparta. Mediile germane si elene aproape imediat au reluat lupta celui de al Doilea Razboi Mondial – grecii au cerut despagubiri de razboi mai mari si înapoierea pretinsului aur furat. Nemtii au fost doritori de a lua în schimb insulele grecesti nelocuite, dar pitoresti. Vechea teama europeana a unei Germanii puternice, distante si suparate a iesit la suprafata, împreuna cu stereotipele despre (lenesii si) iubitorii de soare mediteraneeni care au nevoie de pomana de la harnicii si sobrii (dar recii si nemilosii) nordici.

3. E foarte posibil ca NATO sa treaca dincolo de UE, pe masura ce laudarosenia armatei de reactie rapida moare sub propria-i slaba lovitura. Din ce se vede, oricum nu exista motive ca alianta NATO sa existe - afara de motivele initiale. Asta înseamna ca, în curând, europenii vor vrea sa vina americanii mai mult ca oricând (acum în epoca Obama, când o America socializanta, doborâta de datorii, pare ca nu vrea sa vina), rusii bogati în petrol sa plece (când fostele republici sovietice si est-europenii vor vedea ca asigurarile din trecut ale Vestului sunt goale de continut), si Germania sa fie la pamânt (la gândul paranoic ca este foarte posibil sa mearga pe drumul ei si sa faca cu banii ce a facut cu armata). Asa ca, oricât ar parea de ciudat, pe masura ce UE slabeste, europenii vor privi din ce în ce mai mult spre NATO. Pe masura ce li se duc banii iar vederile utopice despre aparare se arata a fi la fel de suspecte ca pretentiile lor economice, natiunile UE vor fi mai fericite ca oricând cu umbrela americana. Intr-adevar, daca Turcia o sa vrea sa survoleze ceas de ceas insulele Egee sau sa si arate muschii Ciprului, ma îndoiesc ca armata greaca, care va deveni în curând o gluma, va putea sa se împotriveasca sau ca îi va pasa de asta vreunui nord-european îndepartat.

4. Socialismul democratic s-a aratat neviabil si acesta devine subtextul unei mari parti din furia populara contra Obamismului. Dupa septembrie 2008, caderea burselor pe Wall Street ar fi trebuit sa duca la un plebiscit asupra contradictiilor intrinseci ale capitalismului. Dar în acelasi timp, multi s-a întrebat de ce atunci unii europeni mai întelepti continuau sa si îndrepte economiile catre deschidere mai degraba decât spre sporirea guvernului, taxe si birocratie. De fapt, daca e ca Statele Unite sa ramâna o economie deschisa de piata, ele vor supravietui lui septembrie 2008 mult mai bine decât pot europenii sa supravietuiasca crizei din Grecia si urmarilor sale, în mare parte pentru ca, în ciuda lui Obama, America este mult mai antreprenoriala si usureaza mai mult afacerile. Statele americane sunt integrate într-un fel care nu exista în Europa. Californienii pot sa nu-i placa în acest moment pe cei din Arizona, dar animozitatile dintre ei nu afecteaza dolarul american, Rezerva Federala si securitatea sociala în felul în care confruntarea eleno-germana a pus în discutie politicile financiare de baza, reglementarea si pensiile – pe lânga diferentele lingvistice, culturale si istorice. Ne place sau nu, Europa, si mai ales Grecia, sunt o hârtie de turnesol pentru America. Pentru detalii, se poate cauta Grecia + California pe Google în cam 60 milioane rezultate.

O data ce va cadea coaja birocratica, o sa vedem ca niciodata multe din ranile deschise ale UE. Revoltele din Grecia sunt instructive, lumea priveste socata cum prezumtivii beneficiari ai darniciei mondiale se dezlantuie împotriva binefacatorilor lor. Sa împodobesti Acropole cu secera si ciocanul pare un fel ciudat de a convinge capitalistii sa îi împrumute pe socialisti la începutul unui sezon turistic care ar trebui sa le salveze viata. Insa, când un dependent si-a taiat cheltuielile voluntar sau a simtit recunostinta pentru patronul sau? Putem foarte bine sa vedem mult mai multa violenta pe masura ce criza se raspândeste în Europa de Sud.

Unei întregi generatii care a fost cocolosita ca socialismul e un drept din nastere, fara memorie directa despre greutatile Depresiunii, ale celui de-al Doilea Razboi Mondial, reconstructiei postbelice, sau a faliilor de dupa violenta de stânga din Spania, Italia si Grecia, i se va cere curând sa renunte la cea mai mare parte din acesta. Cum se va duce economia etatizata asa se vor duce si fandoselile europene cu protectia radicala a mediului subventionata de stat, negarea sclifosita a fundamentalismului islamic si sperietoarea cu imperialismul american. Acestea au fost totdeauna ideologiile fanteziste ale unei populatii subventionate si înstarite. Sunt cu siguranta dincolo de mijloacele unor cetateni mult mai saraci si mai furiosi care trebuie acum sa traiasca într-o lume mult mai putin binevoitoare.

Povestea Uniunii Europene nu este numai nevoia a plati cautiunea pentru Grecia si scremetele pentru a o gasi, ci mai degraba demult adormitele tensiuni care o înconjoara. Pe scurt, în Europa nu e doar un vulcan, iar al doilea începe sa erupa si el.

Victor Davis Hanson is a classicist and historian at the Hoover Institution, Stanford University, and editor, most recently, of Makers of Ancient Strategy: From the Persian Wars to the Fall of Rome.

Uniunea Europeana: o coalitie a iresponsabilitatii (George F. Will)

Tue, 18 May 2010 22:13:42 GMT

Criza datoriei Greciei dezvaluie gravele contradictii ale proiectului si fragilitatea modelului social vest-european postbelic - statele sociale, superfurnizoare de bunastare, nelimitate de vreun principiu.

Grecia reprezinta o aspiratie perversa: o societate cu "mai multi profitori decât producatori", cu mai multi încasatori de beneficii de la guvern decât producatori de bunuri si servicii care genereaza surplusul social care finanteaza guvernul.

??George F. Will (Washington Post)

Când Cancelarul Angela Merkel a decis ca Germania va plati o parte a datoriei Greciei, alegatorii au pedepsit partidul acesteia în scrutinul tinut în cel mai populat land al Germaniei, Renania de Nord-Westfalia. Cât se poate de nimerit!

Pacea westfalica din 1648, care a pus capat Razboiului de 30 de ani, a consacrat sistemul european care se forma, al statelor natiune. De la sfarsitul Razboiului de 31 de ani (1914-1945) incoace, elitele europene s-au straduit sa castreze nationalitatile din Europa. Criza datoriei Greciei dezvaluie gravele contradictii ale proiectului si fragilitatea modelului social vest-european postbelic - statele sociale, superfurnizoare de bunastare, nelimitate de vreun principiu.

Grecia reprezinta o aspiratie perversa: o societate cu "mai multi profitori decât producatori" (ca sa folosim cuvintele republicanului de Wisconsin, Paul Ryan), cu mai multi încasatori de beneficii de la guvern decât producatori de bunuri si servicii care genereaza surplusul social care finanteaza guvernul. Nationalizând consecintele proastei guvernari a Greciei, Europa a devenit cel mai important producator al unui produs toxic - hazardul moral. Lipsa de onestitate si indisciplina unei natiuni cu 2.6% din produsul economic al zonei euro a facut ca natiunile care produc restul de 97.4% - precum si Statele Unite si FMI - sa spuna, de fapt, ca urmarile unor asemenea vicii nu pot fi izolate, bagate în carantina, asadar suntem cu totii ostateci unul altuia, prin urmare niciunei natiuni nu-i va fi permis sa se scufunde sub greutatea propriei nesabuinte.

Nesabuinta va prolifera.

"Baterea de moneda", spunea William Blackstone cu mai bine de doua secole în urma, "este, în toate statele, un act al puterii suverane."

Dar Uniunea Europeana nu este nici stat, nici nu e suficient de suverana pentru a impune propriile reguli; nicio natiune din zona euro nu respecta cerinta UE ca deficitele sa nu exceada 3% din Produsul Intern Brut.

Uniunea Europeana are un steag pe care nimeni nu-l saluta, un imn pe care nimeni nu-l cânta, un presedinte pe care nimeni nu-l cunoaste, un parlament , la Strabourg, caruia nimeni (în afara de proprii sai membri) nu vrea sa-i încredinteze putere (putere care ar trebui luata de la parlamentele nationale), o capitala, la Bruxelles, a unei birocratii închegate pe care nimeni nu o admira, nici nu o controleaza, o moneda care presupune ceva ce nu exista sau nu va exista curând - un guvern central european, si reguli de comportament financiar pentru ignorarea carora niciun stat mebru nu a fost penalizat. Moneda Euro presupune si promoveaza o fictiune - ca "Europa" ar deveni, cumva, împotriva vointei majoritatii europenilor, mai degraba o expresie politica decat una geografica.

Designul bacnotelor euro introduse în 2002 proclama o aspiratie utopica. S-au dus bancnotele colorate ale diferitelor natiuni, care prezentau imaginile eroilor nationali, oameni de stat, de cultura, artisti, imagini care celebrau evenimente unice, împliniri nationale. Odata cu euro, 16 natiuni au spus adio la toate acestea. Bacnotele reprezinta ferestre, porti si poduri care nu exista. Sunt de... nicaieri, ceea ce înseamna "utopie". De la debutul integrarii europene din 1951, cu înfiintarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, a existat aceasta întrebare: va fi o Europa a statelor sau un stat al Europei? Euro este parte a tentativei de a crea un stat al Europei, un leviatan alcatuit din suveranitatile capitulate ale natiunilor Europei.

Daca banii reprezinta proza vietii, asa cum spunea Ralph Waldo Emerson, Euro reflecta îndârjirea de a face viata europeana prozaica. Este o încercare de a sterge nationalitatile si de a subsuma politica economicului pentru a evada din istoria europeana. Euro îi încânta pe deprimatii pentru care istoria Europei nu înseamna Chartres si Shakespeare, ci Holocaustul si Batalia de la Somme. Euro reprezinta diperarea culturala.

Presupune, deasemenea, un alt lucru ce nu exista. Cuvântul "democratie" incorporeaza cuvântul grec demos - popor. Asa cum manifestatiile violente ale demos-ului Greciei si replica dispretuitoare a demos-ului Germaniei au demonstrat, Europa ramâne un continent al unor popoare distincte si nepasatoare. Nu exista un "popor european" unit prin aceleasi moravuri. Henry James îi scria lui William Dean Howells: "Omul nu este deloc unul singur", oamenii nu sunt identici, interschimbabili, "la urma urmei este nevoie de atât de mult ca sa devii american, francez, etc." E înca adevarat si e înca periculos sa ignori asta.

Se spune ca, la doua decenii de la stergerea granitei politice Est-Vest, exista o granita culturala Nord-Sud. Insa problema datoriei cu care se confrunta Irlanda si, chiar în mai mare masura, Marea Britanie, contrazice aceasta distinctie. Datoria Marii Britanii, cea mai mare din Europa, este rezultatul unei cresteri a cheltuielilor guvernamentale de la 37% pâna la 53% din PIB într-un deceniu. Revista londoneza The Spectator spune ca nicio alta natiune europeana "nu si-a extins administratia atât de repede în acest deceniu sau în orice alt deceniu dupa cel de-al doilea razboi mondial". U-ul din U.E., legatura unificatoare, este indisciplina. Din ce în ce mai mult, este si caracteristica unificatoare a U.S.A.

George F. Will (Washington Post)