.jpg)
The Other European Volcano (NRO)
Cu cinci ani în urma, Uniunea Europeana se închipuia un soi de triumfalist sfârsit al istoriei. Socialismul democratic urma sa se raspândeasca în mod organic în est si sud, recivilizând vechiul Tratat de la Varsovia si Balcanii prin impunerea de drepturi din leagan pâna-n mormânt, sindicalism de stat si pacifism utopic. Nu e de mirare ca Turcia a implorat, umilindu-se adesea, sa-i fie permisa intrarea în aceasta uniune din ce în ce mai perfecta.
Aici (n.trad. - în SUA), progresistii ne-au predicat adesea ca aproape tot ce facea Europa era mai bine: transport public subventionat, studii universitare gratuite, concediu extins de maternitate, pensionare anticipata si diplomatia unei “puteri soft”. Intr-adevar, campania prezidentiala a lui Obama a fost în anumite aspecte un referendum mascat privind europenizarea. Iar odata ce a fost ales, deciziile presedintelui de a creste taxele, de a extinde administratia, de a expropia unele industrii private, de a creste exponential deficitele, de a subventiona ecologismul si de a-i pune pe inamici în balanta cu aliatii externi au reprezentat esenta unionismului european.
Putini au dorit sa auda atunci cand s-a atras atentia – cu mult inainte de tragedia greaca – ca în teme fundamentale precum demografia si imigratia, viitorul Uniunii Europene e sumbru. Ideea ca, in termeni istorici, socialismul, agnosticismul, pacifismul si hedonismul nu erau doar interrelationate ci si suicidale pentru civilizatie era considerata excentrica.
Mai mult, chiar in epoca socialismului zgomotos, notiunea de "clasa" a Vechii Europe a facut dificila asimilarea imigrantilor islamici. Spre deosebire de alti nou-veniti, nord-africanii si turcii si-au directionat resentimentele prin fundamentalismul religios. Ceva caracteristic gazdelor lor europene – pacifismul, perspectiva liberala în materie de sex, proclamatiile agnostice si ateiste - i-au infuriat pe musulmani cum nici Marele Satan nu a izbutit. Cu cât a incercat sa menajeze Islamul în afara granitelor dar si acasa, în relatie cu propria subclasa musulmana neadaptata, cu atât Europa liberala a fost dispretuita ca fiind slaba, decadenta si, cel mai grav, din ce in ce mai irelevanta.
Putini au dorit sa auda atunci cand s-a aratat ca, în termeni de putere militara traditionala, Europa era aproape fara aparare, incapabila sa se protejeze în fata agresiunii rusesti, Islamului radical sau a Iranului ce va deveni curând nuclear. Participarea ei reticenta la razboiul anti-taliban, salutata calduros de Washington, doar a facut mai clare toate acestea. Se pare ca tehnocratii de la Bruxelles considerau ca se terminase însasi epoca neanderthaliana a razboiului. Diplomati docti de la Haga si ONU aveau sa proclame “diferentele” care izvorasc fie din neintelegeri, fie din inechitati materiale ce puteau fi prevenite, în fata conceptului tucididean de onoare, teama si interes subiectiv, inerente conditiei umane si îndiguite de concepte "fosilizate" precum pregatirea militara si capacitate de disuasiune. Europenii considerau simplista, sau cel putin problematica, invocarea acestei pretentii in legatura cu reteaua de siguranta a NATO si bugetul apararii in SUA.(...)
Realitatile unei cresteri relativ modeste in ultimul deceniu in comparatie cu alte economii avansate, somajului ridicat si cronicizat in Europa, stagnarii productivitatii muncii, realitati produse de modelul socialist european, au fost intotdeauna minimalizate sau, cel putin, contrapuse “calitatii vietii”. Cui sa-i pese ca, în ultimul deceniu, majoritatea Europei înregistra doar 50 - 75 % din rata de crestere economica anuala a SUA, ca se zbatea cu o rata a somajului de 10% ori ca descuraja înfiintarea noilor companii când niciunde în lume nu se gasea o mai buna "calitate a vietii" ca în Europa?
De mirare la implozia grecească nu este că a venit atât de repede, ci mai degrabă că i-a luat atât de mult până să apară, date fiind fenomenele paneuropene de ieşire timpurie la pensie, scădere a populaţiei, sectoarele publice balonate şi militantismul sindical. Intr-un anumit sens, visul Uniunii Europene – un socialism democratic continental care să ofere occidentalilor o antiteză la Statele Unite – este acum spulberat. Să vedem motivele :
1. Expansiunea UE probabil că s-a terminat. Ironia este că cei care doresc să devină membri, precum Turcia, vor fi poate uşuraţi şi nu invidioşi sau dezamăgiţi amarnic pentru că sunt excluşi. In cel mai rău caz, Turcia poate să-şi aranjeze registrele contabile şi să-şi devalorizeze moneda când vrea, fără creditori internaţionali care să şi aibă un control de facto asupra guvernului, ca în cazul Greciei. Nu vom auzi de decizii de extindere a UE în următorii ani. Mai degrabă, vom auzi dezbateri despre retrageri voluntare sau forţate. In cel mai bun caz, întreaga schemă nefuncţională va reveni la ideea originală a câtorva naţiuni europene occidentale care să accepte să-şi integreze lejer economiile, şi să adopte o politică externă comună în cadrul NATO.
2. Aşadar sistemul comunizant paneuropean se destramă. Izbitor în lupta greco-germană nu este că nişte creditori avari sunt înfuriaţi de datornicii risipitori, sau chiar invidioşi, clientul mai slab care îi poartă pică patronului puternic şi dispreţuitor, ci cât de repede amintirile anului 1939 se agită de-a lungul continentului în timp ce pojghiţa subţire a frăţiei socialiste europene este spartă. Mediile germane şi elene aproape imediat au reluat lupta celui de al Doilea Război Mondial – grecii au cerut despăgubiri de război mai mari şi înapoierea pretinsului aur furat. Nemţii au fost doritori de a lua în schimb insulele greceşti nelocuite, dar pitoreşti. Vechea teamă europeană a unei Germanii puternice, distante şi supărate a ieşit la suprafaţă, împreună cu stereotipele despre (leneşii şi) iubitorii de soare mediteraneeni care au nevoie de pomană de la harnicii şi sobrii (dar recii şi nemiloşii) nordici.
3. E foarte posibil ca NATO să treacă dincolo de UE, pe măsură ce lăudăroşenia armatei de reacţie rapidă moare sub propria-i slaba lovitură. Din ce se vede, oricum nu există motive ca alianţa NATO să existe - afară de motivele iniţiale. Asta înseamnă că, în curând, europenii vor vrea să vină americanii mai mult ca oricând (acum în epoca Obama, când o Americă socializantă, doborâtă de datorii, pare că nu vrea să vină), ruşii bogaţi în petrol să plece (când fostele republici sovietice şi est-europenii vor vedea că asigurările din trecut ale Vestului sunt goale de conţinut), şi Germania să fie la pământ (la gândul paranoic că este foarte posibil să meargă pe drumul ei şi să facă cu banii ce a făcut cu armata). Aşa că, oricât ar părea de ciudat, pe măsură ce UE slăbeşte, europenii vor privi din ce în ce mai mult spre NATO. Pe măsură ce li se duc banii iar vederile utopice despre apărare se arată a fi la fel de suspecte ca pretenţiile lor economice, naţiunile UE vor fi mai fericite ca oricând cu umbrela americană. Intr-adevăr, dacă Turcia o să vrea să survoleze ceas de ceas insulele Egee sau să şi arate muşchii Ciprului, mă îndoiesc că armata greacă, care va deveni în curând o gluma, va putea să se împotrivească sau că îi va păsa de asta vreunui nord-european îndepărtat.
4. Socialismul democratic s-a arătat neviabil şi acesta devine subtextul unei mari părţi din furia populară contra Obamismului. După septembrie 2008, căderea burselor pe Wall Street ar fi trebuit să ducă la un plebiscit asupra contradicţiilor intrinseci ale capitalismului. Dar în acelaşi timp, mulţi s-a întrebat de ce atunci unii europeni mai înţelepţi continuau să şi îndrepte economiile către deschidere mai degrabă decât spre sporirea guvernului, taxe şi birocraţie. De fapt, dacă e ca Statele Unite să rămână o economie deschisă de piaţă, ele vor supravieţui lui septembrie 2008 mult mai bine decât pot europenii să supravieţuiască crizei din Grecia şi urmărilor sale, în mare parte pentru că, în ciuda lui Obama, America este mult mai antreprenorială şi uşurează mai mult afacerile. Statele americane sunt integrate într-un fel care nu există în Europa. Californienii pot să nu-i placă în acest moment pe cei din Arizona, dar animozităţile dintre ei nu afectează dolarul american, Rezerva Federală şi securitatea socială în felul în care confruntarea eleno-germană a pus în discuţie politicile financiare de bază, reglementarea şi pensiile – pe lângă diferenţele lingvistice, culturale şi istorice. Ne place sau nu, Europa, şi mai ales Grecia, sunt o hârtie de turnesol pentru America. Pentru detalii, se poate căuta Grecia + California pe Google în cam 60 milioane rezultate.
O dată ce va cădea coaja birocratică, o să vedem ca niciodată multe din rănile deschise ale UE. Revoltele din Grecia sunt instructive, lumea priveşte şocată cum prezumtivii beneficiari ai dărniciei mondiale se dezlănţuie împotriva binefăcătorilor lor. Să împodobeşti Acropole cu secera şi ciocanul pare un fel ciudat de a convinge capitaliştii să îi împrumute pe socialişti la începutul unui sezon turistic care ar trebui să le salveze viaţa. Insă, când un dependent şi-a tăiat cheltuielile voluntar sau a simţit recunoştinţă pentru patronul său? Putem foarte bine să vedem mult mai multă violenţă pe măsură ce criza se răspândeşte în Europa de Sud.
Unei întregi generaţii care a fost cocoloşită că socialismul e un drept din naştere, fără memorie directă despre greutăţile Depresiunii, ale celui de-al Doilea Război Mondial, reconstrucţiei postbelice, sau a faliilor de după violenţa de stânga din Spania, Italia şi Grecia, i se va cere curând să renunţe la cea mai mare parte din acesta. Cum se va duce economia etatizată aşa se vor duce şi fandoselile europene cu protecţia radicală a mediului subvenţionată de stat, negarea sclifosită a fundamentalismului islamic şi sperietoarea cu imperialismul american. Acestea au fost totdeauna ideologiile fanteziste ale unei populaţii subvenţionate şi înstărite. Sunt cu siguranţă dincolo de mijloacele unor cetăţeni mult mai săraci şi mai furioşi care trebuie acum să trăiască într-o lume mult mai puţin binevoitoare.
Povestea Uniunii Europene nu este numai nevoia a plăti cauţiunea pentru Grecia şi scremetele pentru a o găsi, ci mai degrabă demult adormitele tensiuni care o înconjoară. Pe scurt, în Europa nu e doar un vulcan, iar al doilea începe să erupă şi el.
Victor Davis Hanson is a classicist and historian at the Hoover Institution, Stanford University, and editor, most recently, of Makers of Ancient Strategy: From the Persian Wars to the Fall of Rome.